Dupa cateva saptamani de vacanta m-am intors acasa cu o atitudine reflectiva..
Am vizitat mai multe orase din Spania, Franta, Luxembourg si Belgia – am vazut locuri minunate, am cunoscut oameni interesanti si am reintalnit prieteni dragi de o viata.
Cu intentia unui scurt debrief, dupa tot acest timp privesc in urma si, scotocind in sertarul cu amintiri proaspete, zambesc si plang.. O multitudine de experiente m-au facut sa privesc la viata, la ceea ce e cool si ceea ce nu e cool in ea. Si nu as fi putut sa fac asta daca nu m-as fi distantat de ceea ce insemna existenta mea de zi cu zi, si nu as fi privit-o de la mii de kilometri distanta.
Ce am invatat? Ca lucrurile importante raman sadite in sufletul nostru indifferent de locul in care ne aflam, ca greselile din trecut sau prezent nu te schimba ca om, dar te zguduie suficient incat sa vrei sa nu le mai repeti, am invatat ca singuratatea uneori ne ajuta sa vedem atunci cand suntem orbi si ca aparentele pot fi periculoase. Am mai invatat ca timpul nu imi e aliat si nu imi va fi niciodata..
Asa cum fiecare colt de strada pe unde am trecut avea povestea lui, si eu, recitindu-le pe cele vechi si apoi scriind in fapte capitole noi din cartea vietii mele, raman surprinsa. Surprinsa si intrigata de zbaterile si cautarile sufletului uman raportate la calmul si tacerea eternitatii.
Pentru cat timp caram cu noi lupta cea invizibila, asta stie fiecare in dreptul sau. Cateodata insa, pacea este in esec, in predarea armelor sau in capitularea neconditionata. Numai in acel jos ne putem opri, privi in jur si accepta ca nimic nu e intamplator si ca totul e in mana Celui care ne-a creat.
Un prieten spunea recent ca viata e un topogan pe care permanent urcam- si atata timp cat urcam, e bine, suntem ok. Cat de adevarat! Cateodata insa, zic eu, e bine sa cazi, sau sa te lasi sa cazi. Si sa speri ca lovitura nu va fi fatala. Doar asa, urcusul din nou pe fasia noastra de topogan devine nu numai posibil, dar si justificabil.
Si promit ca urmatorul post va fi mai ‘cool!’:)
theimagebuilder
Ma bucur sa te vad aparind din nou…dupa ce am citit citeva din articolele tale, i-am spus fetei mele mai mici(25 de ani) sa citeasca si ea blogul tau…pt ca esti exact asa cum ai zis tu…cool…apoi ai disparut…si am crezut ca ai inchis pravalia.
Dar ma bucur sa te vad venita inapoi si sa stiu ca putem poposii pe blogul tau sa vedem lumea prin filtrele tale…prin ochii tai…prin perspectiva ta.
Rodica Botan
Rodica, bine ai venit la re:cool! Imi pare rau ca nu am putut sa iti fac urarea asta de la primul tau comment, dar dupa cum am mentionat in ultimul post, am fost plecata pentru mai multe saptamani vara aceasta.
Ma bucur ca iti plac articolele si ca te avem printre noi – astept cu interes gandurile si opiniile tale si de acum incolo!
comparatia cu topoganul mi se pare gresita, eu chiar am incercat sa urc pe un topogan cand eram mic, si e destul de dificil, iti aluneca picioarele, mai bine alt copil si te da jos, there is no fun. O faci din curiozitate si din spirit rebel, dar de fapt e o munca colosala, si oarecum neplacuta. E fun sa te dai in jos pe topogan. Totusi viata nu e o munca colosala si neplacuta, sau un efort inutil (pt ca poti sa te urci frumos prin spate pe scarita ca tot omul) e poate un fel de aquaparc cu suisuri si coborasuri, cu diverse topogane, cu multa apa si multa aglomeratie, o playground unde ne stropim unii pe altii fara o finalitate prea clara…
Atunci cand ai anumite principii si idei asupra vietii care sunt poate diferite de cele ale majoritatii, atunci cand vezi lucrurile prin alti ochi sau atunci cand incerci sa traiesti si sa faci ce simti si ce gandesti tu ca e mai bine (in pofida la face restul lumii sau a atitudinilor atat de mult pretuite de secolul in care traim), atunci innoti impotriva curentului, te deplasezi in sensul opus gandirii maselor. Si asta, seamana mult cu urcatul pe topogan..E usor sa iti dai drumul pe topogan si sa aluneci frumos pana jos. E si fun, sunt de acord. Dar nu e asta oare reteta de ’succes’ a lumii in care traim? Alege calea cea mai usoara, ai fun, nu-ti bate capul, nu te obosi prea mult..? Astea sa fie atunci criteriile decizilor noastre? Orice atata timp cat ne e noua bine?
Si pana la urma, daca ‘ne stropim unii pe altii fara o finalitate prea clara’, la ce bun sa ne mai udam? Sau sa ne luam costumul de baie? Pentru mine imaginea asta e asemanatoare cu urcatul pe topogan legat la ochi. Pentru ca nu numai ca urci, dar nici nu stii unde o sa ajungi, sau daca ai ajuns sau nu..