Fata in fata cu adevarul

Ieri dimineata in drum spre birou, ascultand la radio talk-showul meu preferat, o topica foarte draguta (zic eu) mi-a atras atentia. Era vorba despre perceptia unii barbat vis-a-vis de o femeie atunci cand o vede fara machiaj pentru prima oara. 

Scenariul este cat se poate de previzil – reactiile pot insa varia: iti place de o fata. Iesiti de cateva ori impreuna, si incepi sa iti spui ’she might be the one’…Dupa o vreme de placut si admirat, vine si clipa adevarului. Nu, nu e vorba de o cerere in casatorie – doar o vezi fara make-up..

Ce faci?

1. O iei la fuga pe scari un pic speriat si confuz, intrebandu-te unde a disparut femeia viselor tale, si cum a putut sa ti se intample chiar tie asta.

2. Dupa ce iti revii din socul initial ii analizezi trasaturile cu sange rece incercand sa-ti imaginezi (acum ca vezi adevarul in fata si dispui de toate informatiile) cum ar arata copiii vostri. Si..dupa un lung dialog interior iti petreci restul zilei (sau noptii) incercand sa te convingi ca odraslele iti vor semana.

3. Iti dregi bine vocea si ii spui ca iti place de ea in versiune ‘naturala’ – in mod bizar, te simti mai apropiat de ea si mai indragostit acum ca ai ’vazut’ marele secret. De fapt daca te uiti mai atent, iti pare chiar adorabila asa vulnerabila fara ‘masca frumusetii’, si iti imaginezi cum arata cand era mica.

4. Nu-ti pasa. Cu make-up sau fara, nu dai atentie la chestiile astea de fetite – important e ca are exact calitatile pe care tu le cauti intr-o partenera.

Asadar, cum reactionezi tu? Ce gandesti tu atunci cand o vezi pentru prima oara fara ochii aia mari si frumosi cu care te-a fermecat din prima zi? Sau fara buzele senzuale si pielea perfecta? O mai poti privi la fel? Te inhiba, sau esti bucuros ca nu mai aveti ’secrete’? E o femeie cool fara make-up?

Iar tuturor fetelor care nu se demachiaza seara de groaza ca dimineata vor produce repulsie celui de langa ele, sau celor care apeleaza la machiajul permanent, sau celor care nu stau nici in casa ‘au naturelle’, le spun un singur lucru: indiferent de ce vor spune sau vor gandi ei, nu esti frumoasa, cool sau seducatoare doar pentru ca ai gloss pe buze si genele intoarse. Daca nu esti tu comfortabila in pielea ta, nimeni nu va fi- atunci cand va vedea de real you..

Amintiri din copilarie

In ultimul timp ma gandesc des la copilarie, la vremurile cand nu aveam nici o grija, si cand credeam ca totul e posibil. Imi amintesc zambind cum ieseam in fata blocului sa ma joc ‘elastic’ sau sotron dupa ce imi treminam lectiile – bineinteles numai dupa ce dilema ‘cu ce ma imbrac’ era rezolvata vreo ora mai tarziu …

Imi aduc aminte cum imi lipeam petale de flori pe unghii, pretinzand ca am unghii lungi si roz…imi doream atat de mult sa ma fac odata mare..Sa pot sa fiu independenta, sa fac ce vreau, sa merg unde vreau..

Mai tarziu, imi amintesc cum alergam dupa un baiat in curtea scolii, cum visam ca o sa ne casatorim intr-o zi si o sa avem doi copii.. Varsta viselor si a miresmelor de vara la bunici, ani puri, poate cei mai autentici pe care ii vom trai vreodata..

Nascuta la sfarsitul anilor 70, constat ca nu numai viata mea e diferita de cum visam eu cand eram mica, dar ca sunt si alte lucruri putin diferite..

Spre exemplu, suntem ultima generatie care a jucat “Ascunselea”, “Castel”, “Lapte gros” “Ratele si vanatorii”, “Tara, tara! Vrem ostasi”, “Prinsea”, “Sticluta cu otrava”, “Pac Pac”,”Hotii si vardistii”, ultimii care au strigat “Un doi trei la perete stai”, ultimii care au folosit telefoanele cu fise, dar primii care am facut petreceri video (inchiriam un video si stateam sa ne uitam la filme 2 zile inchisi in casa), primii care am vazut desene animate color, primii care am renuntat la casete audio si le-am inlocuit cu CD-uri.

Noi am purtat jeansi elastici, pantaloni evazati, geci de blugi de la turci, iar cine avea firme gen Lee sau Puma era deja lider de gasca. Noi nu am dat examene de Capacitate, nu am dat teste grile la admitere. Noi am fost ultimii “Soimi ai Patriei” si ultimii “Pioneri”. La gradinita am invatat poezii in romaneste, nu in engleza… Si am cantat MULTI ANI TRAIASCA nu HAPPY BIRTHDAY la aniversari. Am sorbit din ochi Sclava Isaura, Beverly Hills, Melrose Place , Twin Peaks, Dallas (prima mea adictie).. si cine zice ca nu s-a uitat ori minte ori nu avea inca televizor. Reclamele de pe posturile straine ne innebuneau, si abia asteptam sa vina si la noi inghetata Magnum, sau pustile alea absolut superbe cu apa. Intre timp, ne consolam cu Tango cu vanilie si ciocolata si clasicele bidoane umplute cu apa de la robinet, care turnate in cap ne provocau pneumonii. Si uite un motiv bun sa nu mergem la scoala.

Noi am ascultat si Metallica, si Ace of Base, si DJ Bobo, si Roxette, si Michael Jackson, si Backstreet Boys si Take That, si inca nu auzisem de manele – singurele melodii de joc fiind horele la chefuri, la care nimeni nu stia pasii, dar toti dansam! Dar spre deosebire de copiii din ziua de azi, am auzit atat de Abba, si de Queen, cat si de noile nume gen 50 Cent si Britney Spears. Am citit “Licurici”, “Pif”, Ciresarii, si am baut Cico si Zmeurata si ni s-a parut ceva extraordinar cand au aparut primele sucuri “de la TEC” fara sa ne fie teama ca “au prea multe E-uri”. La scoala beam toata clasa dintr-o sticla de suc fara teama de virusi. Noi am baut prima Coca-Cola la sticla si am descoperit internetul. Noi nu ne dadeam bip-uri, ne fluieram sa iesim afara, noi nu aveam dolby surround system, taceam toti ca sa auzim actiunea filmului, nu aveam Nintendo sau Playstation ci jocuri tetris de care ne plictiseam la o luna dupa ce le cumparam si le uitam pe dulap, pline de praf. Abia asteptam la chefuri sa jucam “Fantanita”, sau “Flori, fete sau baieti”, sau “Adevar sau Provocare”, sau orice ne dadea un pretext sa “pupam pe gura” pe cine “iubeam”. Noi suntem cei care inca au mai “cerut prietenia”, care inca roseam la cuvantul “sex”, care dadeam cu banul care sa intre in farmacie sa cumpere prezervative, pe care apoi sa le umplem cu apa si sa le aruncam in capul colegilor, care am completat mii de oracole, sperand ca persoana iubita va citi acolo unde scrie “De cine iti place?” ca ne place de el/ea.

Noi am auzit cum s-a tras la Revolutie, noi am fost martorii a trei schimbari de bancnote si monede, noi am ras la bancuri cu Bula, noi am fost primii care au auzit-o pe Andreea Esca la Pro TV, noi suntem cei care mai tinem minte emisiunea “Feriti-va de magarus”. Suntem o generatie ‘first-timers’ dar si de ’last-timers..Si asta e..foare cool!

Imi doresc ca si copilul meu sa aiba cel putin atatea amintiri frumoase din copilarie cate am eu, si…imi doresc sa nu vrea atat de mult sa fie mare, sa fie independenta, sa faca ce vrea si sa mearga unde vrea..

PS. ‘Soimita’ din poza - ’the image builder’ pe la vreo 6 ani..

O Privire Inapoi

Dupa cateva saptamani de vacanta m-am intors acasa cu o atitudine reflectiva..

Am vizitat mai multe orase din Spania, Franta, Luxembourg si Belgia – am vazut locuri minunate, am cunoscut oameni interesanti si am reintalnit prieteni dragi de o viata.

 Cu intentia unui scurt debrief, dupa tot acest timp privesc in urma si, scotocind in sertarul cu amintiri proaspete, zambesc si plang..  O multitudine de experiente m-au facut sa privesc la viata, la ceea ce e cool si ceea ce nu e cool in ea. Si nu as fi putut sa fac asta daca nu m-as fi distantat de ceea ce insemna existenta mea de zi cu zi, si nu as fi privit-o de la mii de kilometri distanta.

Ce am invatat? Ca lucrurile importante raman sadite in sufletul  nostru indifferent de locul in care ne aflam, ca greselile din trecut sau prezent nu te schimba ca om, dar te zguduie suficient incat sa vrei sa nu le mai repeti, am invatat ca singuratatea uneori ne ajuta sa vedem atunci cand suntem orbi si ca aparentele pot fi periculoase. Am mai invatat ca timpul nu imi e aliat si nu imi va fi niciodata..

Asa cum fiecare colt de strada pe unde am trecut avea povestea lui, si eu, recitindu-le pe cele vechi si apoi scriind in fapte capitole noi din cartea vietii mele, raman surprinsa.  Surprinsa si intrigata de zbaterile si cautarile sufletului uman raportate la calmul si tacerea eternitatii.

Pentru cat timp caram cu noi lupta cea invizibila, asta stie fiecare in dreptul sau. Cateodata insa, pacea este in esec, in predarea armelor sau in capitularea neconditionata. Numai in acel jos ne putem opri, privi in jur si accepta ca nimic nu e intamplator si ca totul e in mana Celui care ne-a creat.

Un prieten spunea recent ca viata e un topogan pe care permanent urcam- si atata timp cat urcam, e bine, suntem ok. Cat de adevarat! Cateodata insa, zic eu, e bine sa cazi, sau sa te lasi sa cazi. Si sa speri ca lovitura nu va fi fatala. Doar asa, urcusul din nou pe fasia noastra de topogan devine nu numai posibil, dar si justificabil.

 Si promit ca urmatorul post va fi mai ‘cool!’:)